Acasă Anunțuri, Comunicate evenimenteElita intelectuală şi politică a Principatelor Române și Unirea de la 1859

Elita intelectuală şi politică a Principatelor Române și Unirea de la 1859

24 ianuarie 2022| Anunțuri, Comunicate evenimente|

ELITA INTELECTUALĂ ŞI POLITICĂ A PRINCIPATELOR ROMÂNE ȘI UNIREA DE LA 1859

Elita intelectuală şi politică a Principatelor a dominat, prin acţiunea sa, o bună parte a secolului al XIX-lea, pregătind şi impulsionând schimbările care au condus la unire, dar şi pe cele care i-au urmat şi ne referim, mai ales, la obținerea independenţei şi la modernizarea noului stat, care se constituise la 1859. La baza evoluţiilor interne din Principate s-a aflat schimbarea statutului lor internaţional, determinată de concurenţa dintre Marile Puteri pentru a dobândi supremaţie în regiune, pe de o parte, şi de hotărârea elitei politice româneşti de a profita de asta, pe de altă parte.

Elita care a realizat unirea era purtătoarea unei noi concepţii despre comunitate şi a influenţat decisiv evoluţia României moderne. În anii ’30 ai secolului al XIX-lea, ideea de naţiune etnică a ajuns să absoarbă energiile elitei, întrucât membrii acesteia şi-au asumat datoria de a realiza unirea şi independenţa celor două Principate: Moldova şi Ţara Românească. A fost o generaţie de excepţie care s-a aflat, de cele mai multe ori, cu mult înaintea societăţii principatelor, prin viziunea politică de care a dat dovadă, prin perseverenţa sau chiar încăpăţânarea cu care a dus la bun sfârşit ceea ce şi-a propus. Această elită s-a manifestat, pentru prima dată, la scară mare, la 1848, atunci ajungând la maturitate, forţată şi de evenimentele care debutaseră în vestul Europei, în primăvara acelui an. Ea a iniţiat şi a condus revoluţiile, dorind să concretizeze concepţiile sale referitoare la regimul intern şi internaţional al Principatelor. Chiar dacă revoluţiile au fost înfrânte, în cele din urmă, ideile unioniste ale elitei au fost auzite şi au căpătat amploare. Fruntaşii paşoptişti, nevoiţi să plece în exil, şi-au continuat activitatea, în acest sens. Ei au păstrat vii idealurile lor naţionale şi au căutat să influenţeze cursul evenimentelor din Principate, colaborând cu alţi paşoptişti din Europa Răsăriteană şi Centrală şi atrăgând atenţia europenilor occidentali asupra situaţiei Principatelor Române.

Aceştia sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai generaţiei care a făcut posibilă unirea Principatelor şi care, mai târziu, a contribuit decisiv la modernizarea noului stat, România:

Constantin Alexandru Rosetti (1816-1885)

Publicist, redactor al ziarului „Pruncul român”, şi om politic, a fost unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848, din Țara Românească, și un militant al luptei pentru unirea Principatelor Române. A fost unul din liderii curentului radical al revoluționarilor, îndeplinind funcţia de secretar al guvernului provizoriu. După înfrângerea revoluţiei, în decembrie 1848, Rosetti a făcut parte din primul lot de exilați la Paris, unde, în perioada 1848-1857, a contribuit la editarea revistelor „România viitoare” și „Republica Română”, în paginile cărora a militat pentru unirea Principatelor.

Ion C. Brătianu (1821-1891)

A fost un om politic care a ocupat funcţia de ministru, cu diferite portofolii, în mai multe guverne. După ce a studiat la Paris, întors în Muntenia, a luat parte la revoluția română din 1848, împreună cu C. A. Rosetti și cu alți politicieni români. După înăbușirea acesteia de armatele Rusiei și ale Imperiului Otoman, a plecat în exil, la Paris. Acolo a depus eforturi pentru a influența opinia publică franceză în favoarea unirii Principatelor Române. Mai târziu, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Brătianu a fost un lider liberal proeminent și unul dintre conducătorii „monstruoasei coaliţii” care l-a determinat pe Cuza să abdice. În anul 1888 fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872)

A fost un scriitor, filolog și om politic, membru fondator al Academiei Române și primul președinte al acesteia, fiind considerat drept cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă. Ion Heliade Rădulescu a fost o personalitate marcantă a Revoluției de la 1848 din Țara Românească, fiind membru al guvernului provizoriu și apoi al locotenenței domnești. După înfrângerea revoluției, Heliade a plecat în exil la Paris (1848-1858), apoi în insula Chios și la Constantinopol. În timpul exilului de la Paris a fost un colaborator constant al importantelor publicații: „Le Siécle”, „Le Temps”, „La Semaine”, „La Voix du Peuple”, „La Presse”, „L’Europe et Amerique”, în paginile cărora a militat pentru cauza Principatelor Române.

Ion Ghica (1816-1897)

A fost una dintre cele mai marcante personalităţi a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Matematician, scriitor, economist, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori (de două ori în anii 1859 și 1860, la Iași și la București, şi de trei ori al guvernului României în 1866-1867 și în 1870-1871). În timpul Revoluţiei de la 1848, a fost trimis in misiune diplomatică la Constantinopol, unde a şi rămas în exil. Recunoscându-i valoarea, autorităţile turce l-au numit guvernator al insulei Samos, unde a reuşit să stârpească pirateria.

În 1859, după unirea Moldovei și Țării Românești, a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă în ţară, devenind prim-ministru, pentru ca, mai târziu, în timpul regelui Carol I, să ocupe, din nou, aceeaşi demnitate. A fost şi președinte al Academiei Române, în mai multe rânduri (1879-1882, 1884-1887, 1890-1893 și 1894-1895).

Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

Om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist, Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 din Moldova, fiind autorul petiției „Dorințele partidei naționale din Moldova”. După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei ţiganilor. A jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Adunările ad-hoc și l-a promovat cu succes pe prietenul său, Alexandru Ioan Cuza, pentru ocuparea tronului Principatelor Unite. În anul 1859 a devenit prim-ministru al noului stat, iar în timpul domniei lui Carol I a fost ministru al Afacerilor Externe.

După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu și-a petrecut ultimii ani ai vieţii publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi şi popularizând descoperirile arheologice antice, greceşti și romane, din Dobrogea.

Alexandru G. Golescu (1819-1881)

A fost om politic, membru marcant al Partidului Naţional Liberal şi, ulterior, al Partidului Conservator. În timpul Revoluţiei de la 1848 din Țara Românească a fost trimis de guvernul provizoriu ca agent la Constantinopol, iar mai apoi ca agent diplomatic la Paris, fiind însărcinat să ceară susținerea diplomatică a guvernelor europene pentru noile autorităţi revoluţionare. După înfrângerea revoluţiei, a rămas în exil la Paris, perioadă în care a elaborat și publicat lucrarea „De l’abolition du servage dans les Principautés danubiennes”, în care a susținut necesitatea emancipării și împroprietăririi țăranilor.

În anul 1857, revenit în ţară, a fost ales deputat de Muscel în Adunarea ad-hoc. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost deputat de Bacău. Ulterior, a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, în guvernul lui Ion Ghica, iar în timpul domniei regelui Carol I, a deținut portofoliile Finanțelor şi de Interne, devenind apoi președinte al consiliului de miniștri.

Nicolae Bălcescu (1819 -1852)

A fost un important istoric, scriitor și revoluționar. La numai 19 ani intra în armată, iar în 1840 participa la „conspirația Filipescu”, care a fost, în final, demascată, Bălcescu fiind închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas până în februarie 1843. După eliberare, a înființat, împreună cu Ion Ghica și Christian Tell, o organizația secretă, numită „Frăția”, care va avea un rol important in unirea Principatelor. În timpul Revoluţiei de la 1848, a fost arestat de autoritățile otomane, reușind să evadeze și să fugă în Transilvania, de unde a fost expulzat.

S-a autoexilat la Paris, unde a încercat să adune în jurul său forțe revoluționare aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. În primăvara anului 1852, bolnav fiind, a încercat să se întoarcă în Țara Românească, însă autoritățile nu i-au permis să intre în ţară. A murit la Palermo, de tuberculoză, la vârsta de 33 de ani.

Alexandru Ioan Cuza (1820-1873)

A fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești și al statului național România. Ales domnitor al celor două Principate, în 1859, Cuza a depus toate eforturile diplomatice şi politice pentru recunoașterea de către Marile Puteri garante şi de Imperiul Otoman a unirii Moldovei și Țării Românești. A fost autorul desăvârșirii unirii Principatelor Române, prin înfăptuirea unității constituționale și administrative, lucru pe care l-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare legislativă și cu un singur guvern.

Promotor al modernizării statului român, împreună cu prietenul său, Mihail Kogălniceanu, a iniţiat numeroase reforme, dintre care trebuie amintite: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma fiscală şi reforma agrară. După înlăturarea lui de la domnie, în 11 februarie 1866, şi-a trăit restul vieţii în exil, la Paris, Viena şi în Germania, murind la Heidelberg, la 3 mai 1873.

Last modified: 24 ianuarie 2022

Anterior:
Exponatul lunii ianuarie 2022: Sava Henţia, „Baterie de artilerie la Calafat”, ulei pe pânză, 1897
Următor:
Proiectul de Regulament privind Concursul Național de Creație Literară, Artă Plastică, Traducere și Recitare de Poezie – „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor” Sebeș – Lancrăm, 2022

Comentariile sunt oprite.

Close Search Window
↑