Comunicate evenimente

Înalta prețuire a lui Constantin Noica pentru creația lui Lucian Blaga a rămas constantă, exprimându-se prin articolele de-a dreptul entuziaste pe care i le-a dedicat de-a lungul a nu mai puțin de 53 de ani; și anume, începând din 1934 când mărturisea că „ne aflăm aci în fața celui mai interesant caz românesc de filosofie în devenire”, și până în 1987, când ajunsese la concluzia: „Putem spune liniștiți astăzi că secolul XIX  culminează prin Eminescu, secolul XX prin Lucian Blaga”. (Căci filosoful Noica îi admira nu numai filosofia, ci „tridentul acesta a lui Blaga, prin care el a încercat să asalteze cerul: filosofie, poezie, teatru”).

Cu referire specială la domeniul filosofiei, Noica nu ezită să afirme: „Sistemul lui Blaga este una din cele mai cutezătoare viziuni filosofice ale lumii contemporane”. Și, cu o surprinzătoare sinceritate, continuă imediat: în numele altei filosofii – „cum pot să spun că mă rușinez eu însumi de a nu fi făcut nimic pentru proiectarea lui Blaga în lume?”.

Seria de articole (publicate în „Revista Fundațiilor Regale”, „Vremea”, „Tribuna”, „Steaua”, „Viața Românească”) începe chiar cu prima operă – Eonul dogmatic – a primei trilogii, a cunoașterii; articol în care Noica subliniază chiar din titlu (Un filosof original) noutatea gândirii filosofului nostru – „singularizat în cercetări, și ca obiect și ca metodă”; și aceasta, nu numai în filosofia românească, ci și în cea străină. Singularizat ca metodă: „Toți gânditorii au fugit de dogme; autorul nostru le caută și le cultivă” – transplantând dogma (ca tip de cunoaștere) de pe planul teologiei pe cel al filosofiei; cu alte cuvinte, „desprinzând dogma de orice sens religios și dându-i o funcție metodologică”. Din acest considerent de ordin metodologic rezultă și semnificația deosebită a Eonului dogmatic: „pentru că aici sunt de găsit încheieturile sistemului filosofic al d-lui Lucian Blaga”. Importanța fundamentală a acestei opere („Eonul dogmatic e o carte mare”) constă în faptul că „pare să privească deopotrivă teoria cunoașterii, metafizica și filosofia culturii”.

„Misterul – iată centrul filosofiei lui Blaga”, obiectul esențial al gândirii sale filosofice. Creația de cultură nu este altceva decât o încercare de revelare a misterelor în orizontul cărora omul trăiește; mistere care, spre a deveni o sursă creatoare de cultură cât mai incitantă și mai fertilă, sunt potențate. – În felul acesta, observă Noica, „Lucian Blaga aruncă de la periferia Europei o uimitoare idee prin care negativul (= misterul, n.n.) este convertit în pozitiv (= creația de cultură, n.n.) și îngrădirea omului în sursa lui de creație.”

„Orice filosofie este, dacă rămâne filosofie, rațională” – afirmă C. Noica; iar „filosofia lui Blaga, rămânând una rațională, va fi a misterelor potențate, cu restricția – și aici apare rigoarea gânditorului – de a nu fi contrazise de experiență”. Sublinierile de acest fel pe care le operează Noica sunt cât se poate de justificate și oportune într-o perioadă în care filosofia lui Blaga era acuzată, de o parte complet opacă a criticii, de idealism, iraționalism, agnosticism, misticism. Dimpotrivă, adaugă Noica: „sunt de găsit în Blaga cunoștințe științifice neașteptate; se află o punere la punct, la zi, cu tot ce este al veacului”.

(Fizicianul Oliviu Gherman vorbea, într-un interviu din 1987, despre interesul lui Blaga pentru problema particulelor și antiparticulelor în fizica cuantică realistă, și despre intenția lui de a-și revedea sistemul filosofic în lumina progreselor matematicii și fizicii moderne).

Este paradoxal, continuă Noica (dar numai în aparență paradoxal) că „tocmai oamenii de știință sunt cei care lucrează cu mistere, cu teologisme, cu o falsă religiozitate; pe când Blaga lucrează cu rațiunea”. – Pe de altă parte, „Rațiunea înseamnă conștiința unei ordini”. (Or, însăși superba arhitectură interioară a sistemului filosofic al lui Blaga este în acest sens o perfectă demonstrație). După Noica, deci, filosofia lui Blaga este o filosofie autentică pentru că este rațională chiar dacă și limbajul folosit ar putea induce în eroare un cititor grăbit: „Limbajul acesta pare câteodată teologic; el este în realitate riguros filosofic”.

„Odată cu Trilogia culturii e vorba de apariția a ceva nou în gândirea europeană”. Aceasta, nu doar pentru noutatea metodologiei folosite și aici, sau pentru perspectiva originală în care plasează fenomenul cultural; și nici pentru că această trilogie conferă un particular prestigiu teoriei cunoașterii, metafizicii și filosofiei culturii în sine, – „dar și psihologia, sociologia, estetica, filosofia religiei se văd puse în discuție, revizuite, îmbogățite și crescute în propria lor demnitate”. Aici, în câmpul acestei trilogii aprecierile lui Noica ating treapta superlativului. Începând chiar cu prima carte: „Lucian Blaga nu are nicio carte mai tulburătoare pentru o minte românească decât Spațiul mioritic”. – „Orizont și stil e opera cea mai convingătoare de până acum a filosofului” – continuă Noica. „Este opera unui adevărat filosof, în timp ce Spațiul mioritic nu e și nu vrea să fie decât opera unui filosof al culturii”. Iar Geneza metaforei și sensul culturii – „cuprinde poate tot ce a spus dl. Blaga până acum mai adânc”.

Cât privește Trilogia valorilor, Noica e de părere că aceasta „este cu adevărat o explicație a celei de-a doua trilogii” (a cunoașterii), și că „și aici, metafizicul este cel care hotărăște”, – întrucât și aici „se adâncesc faptul misterului și condițiile magicului”; că și aici „se face ca și o prezentare a două teme – simbolul și mitul”, cu atâta strălucire actualizate de cel care era „marele admirator a lui Lucian Blaga, Mircea Eliade”. („Marele admirator” – este adevărat. Într-o scisoare, din septembrie 1974, pe care mi-o trimitea la Torino – unde urma să vină în primăvara lui 1975, – Mircea Eliade îmi spunea, cu o atât de cordială nostalgie: „Cât de mult aș da să vă pot asculta de pe acum, povestindu-mi despre Blaga și Tudor Vianu!…”).

De-a lungul unui arc de timp de 53 de ani Noica a rămas așadar constant în prețuirea, admirația și devotamentul său pentru filosofia lui Blaga. Dar – care să fi fost oare motivul cel mai intim, rațiunea cea mai profundă a acestui atât de susținut interes pentru filosofia lui Blaga?

Încă în primul din seria articolelor dedicate lui Blaga, Noica scria aceste cuvinte – care, cred eu, au o valoare de (abia disimulată) confesiune: „O filosofie poate interesa pe alți gânditori doar în două cazuri: dacă discută problemele lor; sau dacă, discutând alte lucruri sfârșește, totuși prin a rezolva problemele lor”.

Care sunt problemele filosofice ale lui Noica pe care le discută Blaga? Sau, pe care Blaga „sfârșește prin a le rezolva”? – Întrebarea își așteaptă cercetătorul.

Comentariile sunt oprite.

Close Search Window