Omagiu adus „Filosofului Primăverii” de Centrul Cultual „Lucian Blaga” Sebeș

Omagiu adus „Filosofului Primăverii” de Centrul Cultual „Lucian Blaga” Sebeș

Personalitate reprezentativă a spiritualității românești și universale din secolul al XX-lea, Lucian Blaga s-a născut în Lancrăm, la 9 mai 1895 și a murit la Cluj în ziua de 6 mai 1961, fiind înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Lancrăm.

În anul 1901, a început școala primară în satul natal, apoi între 1902 și 1906 a urmat Școala primară germană din Sebeș. La absolvirea Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov, în anul 1914, a prezentat Teoria relativității (restrânsă) a lui Albert Einstein. S-a înscris la Facultatea de Teologie din Sibiu și Oradea, asemenea altor ardeleni, pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Între anii 1916 și 1920 a studiat Filosofia și Biologia la Viena, absolvită în 1920 cu teza de doctorat Kultur und Erkenntnis (Cultură și cunoaștere). În anul 1926 a fost numit atașat de presă la Varșovia, din acest moment începând o fructuoasă muncă în diplomație. A fost transferat ca secretar de presă la Praga și la Berna între anii 1928 și 1932, apoi la Viena între 1932 și 1936, unde a îndeplinit misiunea de consilier de presă pe lângă Legația română, ulterior fiind transferat din nou la Berna. În anul 1937 a fost ales membru plin al Academiei Române, în aula căreia a rostit celebrul discurs de recepție, intitulat Elogiu satului românesc. În același an a fost ales, pentru numai câteva săptămâni, ministru subsecretar de stat la Ministerul de Externe, apoi în anul 1938 a fost numit ministru plenipotențiar la Lisabona unde a rămas până în anul 1939 când, în urma unui concurs a ocupat un post de profesor la Catedra de Filozofie a Culturii, la Universitatea din Cluj, creată special pentru el, unde a rămas până în 1948.

După reforma învățământului a fost destituit, cariera didactică fiindu-i brutal curmată de adversitatea proletcultiștilor întunecatei epoci comuniste. Nemaiputând preda a devenit cercetător la Institutul de Istorie și Filozofie din Cluj (1949-1953), apoi la Secția de Istorie Literară și Folclor a Academiei Române, Filiala Cluj (1953-1959).

Dorul de satul copilăriei și de locurile natale dragi l-au însoțit pe Lucian Blaga de-a lungul întregii vieți.

Să călătorim împreună printre amintirile din „Hronicul și cântecul vârstelor” pentru a trăi alături de Lulu întâlnirea cu școala, un prag atât de important în viața fiecărui copil.

„Toţi fraţii fuseseră daţi la şcoală pe rând, după cum le bătea anul şi ceasul. Potrivit unei hotărâri părinteşti, ce nu trebuie cercetată mai de-aproape, şcoala începea, de fapt, pentru fiecare băiat de două ori. La vârsta de şase ani băiatul urma timp de un an şcoala din sat. La şapte ani trecea la şcoala primară germană (la Sebeş) unde, de dragul unui mai bun temei, era din nou înscris în clasa I. Anul şcolar din Lancrăm însemna astfel mai mult o obișnuire a mâinilor cu buretele de șters tăblița. Cu mine Tata ar fi dorit să facă o excepţie, sa pornesc mai devreme la drum. La vreo câteva luni după ce am împlinit cinci ani, în pragul toamnei, Tata îmi zise : „Ei, acu începem școala!”. Mi-o spunea la plural, ca şi cum el însuși ar fi dorit să pună un umăr la urnirea învățăturii. Tata nădăjduia să-mi facă o bucurie, dar i-am retezat vorba: „Eu nu!”. Scrisul şi cititul nu se apropiau de mine cu nici o ispită”.

[…] „La 1 septembrie 1902 eram la Sebeş, înscris din nou în clasa I primară la școala germană. Punând piciorul în clădirea spațioasă, mă învălui un simțământ de însingurare, cu toate că Liciniu şi Longin, cei doi frați imediat mai mari decât mine, erau şi ei elevi la gimnaziul german din aceeași clădire, întâiul în clasa I, al doilea în clasa a III-a. Mă văd în clasă. Simțeam din aer că va trebui să-mi chivernisesc altfel puterile decât până aci. În jurul meu numai copii necunoscuți. Vreo patruzeci. Se auzea exclusiv vorba nemțească, cu toate că se găseau şi o seamă de români printre acești pui de cetățeni, cu apucături netede şi cu mișcări degajate, de făpturi urbane. Dar românii tăceau, purtând sub pleoape amintirea cătunelor lor şi intimidați încă de toate cele ce vedeau. […] La scrierea literelor gotice, ce semănau cu degetele mele lungi şi subțiri, nu eram lipsit de îndemânare, iar aritmetica îmi apărea ca un ținut, de care nu eram străin şi pentru a cărui deplină luare în stăpânire trebuia să-mi însușesc doar o seamă de expresii”.

„[…] În curs de trei săptămâni, mâncând distanțele şi înghițind fronturile, ajung întâiul în clasă. Acolo m-am baricadat cu ceea ce îmi da o hărnicie treaz susținută, şi nu m-a mai clătinat nimenea tot anul”.

„[…] Joia, fiind zi de târg, Mama şi cu Tata se osteneau până la Sebeş, cu căruța. Ne făceau numai rareori câte-o vizită la sălaș, ca să nu aibă aerul că inspectează felul, cum suntem ținuți. Pe Mama o vedeam însă la niște rude, care locuiau la Sebeş, iar pe Tata la „Casină”, un fel de han de calitate, unde se întâlneau preoții, învățătorii, notarii, ce curgeau joia la târg, din satele dimprejur. Era pe la sfârșitul lui septembrie, într-o asemenea zi de iarmaroc, pe la ora unu şi jumătate, când, cu povara unei izbânzi în spate, m-am dus să-l caut pe Tata la Casină. În curtea prelungită a hanului, cu miros vârtos de mărfuri rustice, de nutreț şi de gunoi de cai, descoperii căruța şi pe Iuţi, iapa noastră ce-şi ronțăia fânul din şiriglă. Mi-am făcut loc printre oameni, trăsuri şi cai, până la ea, ca s-o mângâi pe coama de sârmă şi pe botul de catifea. Iuţi mă primea sforăind şi cu vădite semne de recunoaștere. Printr-un gang, întunecos şi cu pereţii roşi de igrasie, am intrat apoi în Casină. De la o masă mă chema pe nume Tata, pe care l-am găsit ca şi altădată, discutând cu aprindere cu vreo doi-trei cunoscuți de-ai lui. Mă duceam pentru bucuria de a-l vedea, dar şi din oareşicare interes, căci cu acest prilej îmi luam în primire banii de buzunar: 2 creiţari (bani). „Ei, cum o duci ?… şi cu şcoala?”, mă întrebă el. „Bine, zic, tocmai ieri am ajuns erster!” „Ei, bravo”, zice Tata, mângâindu-mă pe păr. Şi de astă dată îmi dete în chip excepţional 5 creiţari, pentru încurajare. Evident, era mulţumit. Şi cum n-ar fi fost? Întâia oară, unul din copiii săi, ajungea „primul” în clasă!”.

Selecție din Lucian Blaga, „Hronicul și cântecul vârstelor”