Troițe și cimitire cu stâlpi funerari

TROIŢE ŞI CIMITIRE CU STÂLPI FUNERARI
DE PE VALEA ŞI DIN MUNŢII SEBEŞULUI

1. ZONA CERCETATĂ

Aria aflată în atenţia noastră este delimitată la est şi la sud-est de cursul râului Sebeş, la sud de Valea Miraşului, la sud-vest şi vest, parţial de cursul mijlociu al Cugirului, iar la nord-vest, de râul Pianului şi de Valea Pienelului. Administrativ, în prezent, zona face parte din judeţul Alba, fiind acel teritoriu care cuprinde localităţile ce gravitează, din punct economic, în jurul Sebeşului, componente ale comunelor: Săsciori, cu satele şi cătunele Sebeşel, Săsciori, Dumbrava (fostă Cacova), Laz, Căpâlna, Răchita, Loman, Tonea şi Pleşi; Şugag, cu satele şi cătunele, Mărtinie, Arţi, Bârsana, Jidoştina şi Tău; Pianu, cu satele şi cătunele Pianu de Jos, Pianu de Sus, Strungari, Purcăreţi şi Plaiuri, cărora li se adaugă satul Şibişeni, aflat în zona inferioară a râului Pianului, pe teritoriul comunei Vinţu de Jos. În trecut, zona a făcut parte din Scaunul Sebeşului, iar după desfiinţarea acestuia, în secolul al XIX-lea, teritoriul a fost inclus în Comitatul Sibiului, fiind şi componentă a Unterwald-ului săsesc. Teritoriul a făcut parte din zona de colonizare săsească, în care, încă din secolul al XII-lea s-au stabilit „oaspeţi”, sosiţi din spaţiul german, pentru a întări, din punct de vedere economic şi militar, zona de graniţă a regatului maghiar. În ceea ce priveşte ocupaţia locuitorilor români din aceste zone, în regiunea situată la o altitudine inferioară predomină agricultura, cultura viţei-de-vie, pomăritul şi creşterea vitelor, în regiunea mijlocie precumpăneşte creşterea vitelor şi păstoritul, agricultura pierzând din importanţă, în restul zonei, cu excepţia satului Laz (unde majoritatea locuitorilor se îndeletniceau cu exploatarea lemnului), toată activitatea economică tradiţională se reducea la o viaţă pur pastorală.

2. TROIŢELE

Troiţele sunt simboluri creştine pe care le întâlnim frecvent atât în satele, comunele şi oraşele din ţara noastră, cât şi în apropierea lor, străjuind drumurile sau răspântiile. Troiţa este un cuvânt de origine slavă care semnifică trei cruci îngemănate, cea mai apropiată asociere a ei fiind cu Sfânta Treime.

Ele poartă, în funcţie de zonele etnografice, denumiri diferite: cruci la răscruci (în Nordul Moldovei); răstigniri (în Maramureş); icoane (în Vâlcea); rugi (în ţinutul Pădurenilor); cruci (în Transilvania şi Oltenia) sau, pur şi simplu, lemne (amintite astfel în documentele vechi).

Troiţele au rolul de a proteja locul şi trecătorii de forţele răului şi de a aminti oamenilor că nu sunt singuri şi că Dumnezeu este prezent alături de ei. Ele sunt amplasate în locurile considerate de oameni ca fiind populate de forţe ale răului, cum sunt răscrucile de drumuri, hotarele satelor, izvoarele şi fântânile, cimitirele şi locurile izolate.

Troiţa înseamnă, în primul rând, crucea, dar termenul s-a extins la întregul ansamblu, cruce şi eventuala ediculă. Crucea este confecţionată de obicei din lemn de esenţă tare. Este pictată pe una sau ambele feţe, în funcţie de rolul pe care îl îndeplineşte sau, mai rar, sculptată cu motive exclusiv geometrice, printre care predomină motivul solar, în cele mai variate forme ale sale: cercuri, romburi înlănţuite, înscrise în cercuri sau nu, combinate cu triunghiuri, semicercuri, rozete, etc. toate dispuse după principiile simetriei într-o alternanţă radiantă.

Materialul din care este confecţionată crucea determină alegerea formei, cel mai des întâlnită în zonă fiind crucea treflată ortodoxă, dar şi crucea germană sau crucea cu cruciuliţe, alături de crucea latină, ce-i drept mai rară. Se poate urmări evoluţia acestora, de la formele cele mai simple, specifice mai ales troiţelor sculptate din piatră, la forme mai complexe, în care s-au adăugat o serie de elemente decorative (butoni, raze, brâuri simple sau alveolate aplicate pe conturul crucii), pentru ca să se ajungă, în special în cazul celor ctitorite după jumătatea secolului trecut, la adevărate dantelării în lemn, fiind evident faptul că sculele moderne au uşurat munca meşterului care a confecţionat-o, dându-i acestuia posibilitatea să îşi transpună mai uşor în lemn sau metal, spiritul creator, ajungându-se uneori la situaţii care frizează kitsch-ul, şi care nu mai au nimic în comun nici cu tradiţia locului şi nici cu tradiţia sacră.

Din multitudinea de tipuri de troiţe, în cercetarea noastră am identificat cinci tipuri:

I. Troiţe de hotar, II. Troiţe de drum, III. Troiţe de răscruce, IV. Troiţe de izvor şi fântână, V. Troiţe de cimitir sau mormânt.

3. CIMITIRELE CU STÂLPI FUNERARI

Cimitirele din satele de munte din această zonă mai păstrează încă obiceiul de a pune la mormintele bărbaţilor stâlpi funerari. La jumătatea secolului trecut, această practică era prezentă în cătunele Şugagului, Loman, Tonea, Răchita, Pianu de Sus, Strungari, Purcăreţi şi Plaiuri. Profesorul Gheorghe Pavelescu, care a studiat acest obicei, era de părere că la începutul secolului trecut fenomenul a fost mult mai răspândit în zona submontană, ocupând o arie cuprinsă între Orăștie și Făgăraș, cu sporadice intruziuni la sud de Carpați, în aria actuală a județelor Gorj și Mehedinți.

Stâlpii funerari întâlniţi în cadrul cercetării noastre au următoarele caracteristici: sunt sculptaţi de sus şi până jos, cu motive geometrice (romb, cruce, rozete, linii în zigzag, „dinţi de lup” şi, mai rar, cu motive florale sau vegetale), de cele mai multe ori sculpturile fiind vopsite, culorile cele mai frecvent folosite fiind roşul, negrul, verdele şi albastrul şi mai rar albul. Au în secţiune formă patrulateră (Pianu de Sus, Purcăreţi, Plaiuri, Strungari, Răchita, Loman, Tonea, Pleşi), sau hexagonală-octogonală (Căpâlna, Deal, Jidoştina), cu diametrul de 8-12 cm, înălţimea lor variind între 1,20 şi 2,00 m, în funcţie de vârsta decedatului, la copii şi bătrâni punându-se stâlpi mai mici.

Exemple de cimitire, precum şi de stâlpi funerari pot fi văzute urmând acest link.